TEATRU. Educaţie şi emancipare. Lecţia lui Rancière, în turneu la ţară

TEATRU. Educaţie şi emancipare. Lecţia lui Rancière, în turneu la ţară

Autor: Iulia POPOVICI

I Am special, spectacol de teatru comunitar şi artă activă

„Turneu la ţară“, proiect de artă activă pentru educaţie împreună

Echipa proiectului: Andreea Eşanu, Bogdan Georgescu, Monica Marinescu,

Sever Andrei, Sînziana Nicola

Un proiect Ofensiva Generozităţii şi tangaProject, cu sprijinul Administraţiei Fondului Cultural Naţional, Universităţii de Artă Teatrală şi Cinematografică

„I.L. Caragiale“ Bucureşti, Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional. Sponsor: Scot and Company Consulting. Partener media: HotNews

Program:

n 17-19 iulie: Căminul Cultural din Limanu (Constanţa)

n 31 iulie-2 august: Căminul Cultural din Săsarm, Chiuza (Bistriţa-Năsăud)

n 7-9 august: Căminul Cultural din I.L. Caragiale (Dîmboviţa)

n 14-16 august: Căminul Cultural din Băile Govora (Vîlcea)

„Problema lui nu era instruirea: instruim recruţii pe care-i înrolăm, subalternii care rebuie să poată înţelege ordinele, poporul pe care vrem să-l guvernăm – în manieră progresistă, adică fără vreun drept divin şi conform grilei unice a capacităţilor. Problema lui era emanciparea: ca orice om să-şi poată recunoaşte demnitatea umană, să capete conştiinţa capacităţii sale intelectuale şi să hotărască în privinţa utilizării ei.“ „El“, cel despre care vorbeşte Jacques Rancière în Le Maître ignorant. Cinq leçons sur l’émancipation intelectuelle (1987), se numeşte Joseph Jacotot, revoluţionar francez exilat şi, în 1818, profesor la universitatea din Louvain/Leuven. O bună parte dintre studenţii lui belgieni nu vorbeau, ba chiar habar n-aveau de franceză, iar el, personal, nu ştia boabă de flamandă. Soluţia a fost, pentru Jacotot, să-şi pună studenţii să citească Télémaque, într-o traducere bilingvă, învăţînd originalul francez pe de rost. După ce i-a pus să repete conştiincios prima parte (şi să se uite, doar, pe partea a doua), profesorul le-a cerut să-şi redacteze în franceză opiniile despre lectura opusului lui Fénelon. Ceea ce, spre marea, profunda, inepuizabila lui surpriză, ei au şi reuşit să facă, într-o manieră demnă, aproape, de un vorbitor nativ. A fost începutul unei acţiuni ample, căci Jacotot, pe lîngă faptul că a început să-i înveţe, programatic, pe alţii lucruri pe care el însuşi le ignora, a construit un întreg eşafodaj teoretic/filozofic, proclamînd emanciparea intelectuală: toate fiinţele umane sînt dotate cu inteligenţă egală, iar proclamarea unei ierarhii a capacităţilor mentale serveşte exclusiv menţinerii raporturilor de castă şi clasă (bun, chiar aşa nu zice iluministul Jacotot, ci, mai degrabă, „biograful“ său, Rancière, el însuşi un filozof de stînga moderată, a cărui ţintă precisă pentru Le Maître… o constituiau învăţămîntul francez şi derapajele lui din deceniul nouă).

Întregul proiect era, evident, destinat neantului şi a pierit, la doi ani după fondatorul lui, în 1842. Pe unele dintre aceste principii ale „educaţiei universale“ (pe mormîntul lui Jacotot, fiii lui au scris: „Cred că Dumnezeu a creat sufletul uman capabil să se instruiască singur şi fără maestru“) se bazează ceea ce în secolul nostru se numeşte învăţămînt continuu, educaţie pentru adulţi etc. Dar emanciparea pe care conştiinţa egalităţii intelectuale ar trebui s-o aducă a căzut, în aritmetica jocului social stabilind cine trebuie să cîştige şi cine trebuie să piardă.

În turneu cu profesoara de engleză

I Am Special e primul episod al unui proiect numit „Turneu la ţară“, iniţiat de un grup de artişti – făcînd parte din Ofensiva Generozităţii şi tangaProject – care lucrează de trei ani în cartierul bucureştean Rahova-Uranus (în Construieşte-ţi comunitatea!, concertele Biluna Jam Session etc.). Centrul Comunitar LaBomba, unde a avut loc cea dintîi reprezentaţie a Turneului…, e rezultatul palpabil al acţiunilor şi intervenţiilor lor artistice într-o comunitate considerată „problematică“, într-o zonă afectată de retrocedări, cu un statut social precar şi ai cărei locuitori sînt constant discriminaţi pe baza etniei lor.

Teoretic, I Am Special e un spectacol de teatru, cu artişti profesionişti: Andreea Eşanu, Monica Marinescu şi Sînziana Nicola sînt actriţe „cu diplomă“, Sever Andrei e student la Actorie, iar Bogdan Georgescu e absolvent de regie, cu stagii la Cornerstone (un teatru/centru de artă comunitară de pe coasta de vest a Statelor Unite, foarte apreciat), coautorul celor mai multe dintre iniţiativele Ofensivei Generozităţii şi ale tangaProject. Spun coautor, pentru că una dintre caracteristicile antisistemice ale grupului constă în subminarea programatică a ierarhiilor şi atributelor auctoriale clasice ale teatrului, care acordă „roluri“ exacte şi limitate participanţilor la actul artistic, pe baza specializărilor lor stricte (actor/scenograf /dramaturg/regizor, în ordinea inversă a prestigiului profesional). În teatrul comunitar practicat de cei de la Ofensiva Generozităţii, autorul este, în mod inerent, colectiv: pe de o parte, modul de lucru face din întregul grup de artişti contributori egali (metoda vizează abordări inexistente în teatrul tradiţional – documentarea, scrierea colectivă a scenariului etc. – la care fiecare participă, indiferent de formaţia iniţială), pe de altă parte, „materialul“ dramatic aparţine comunităţii „reale“ şi îi e destinat ei (de unde conceptul de „retrocedare activă“), ca urmare, grupul nu-şi poate apropria, cu drept de proprietate intelectuală, povestea, el doar oferă un discurs deschis asupra acesteia. În cazul de faţă, povestea e una intrată în domeniul public: cea a femeii de serviciu deve-nită, prin concurs, profesoară suplinitoare de engleză, cu jumătate de normă, păstrîndu-şi şi postul de femeie de serviciu, pe care-l avea tot cu jumătate de normă – această alegere generînd un imens scandal, pe tema stării jalnice a învăţămîntului autohton. Rezultatul final al unei documentări de o lună, I Am Special e destinat reprezentării în mai multe (foste) cămine culturale din localităţi rurale, confruntîndu-se cu lipsa unei vieţi culturale şi mari lipsuri de informaţie educativă. „Am ales această poveste ca punct central al proiectului tocmai pentru a aduce în discuţie egalitatea de şanse şi pentru a deschide noi perspective elevilor din comunele în care se desfăşoară proiectul“, spun iniţiatorii „Turneului la ţară“, făcînd, de asemenea, trimiteri la un tip de atitudine educativă ce trimite, inconştient, la idealurile lui Jacotot: „Proiectul îşi propune ca acest eveniment social să devină un precedent şi un model pozitiv pentru tipul de implicare a tuturor celor care lucrează într-un sistem de învăţare independent de ierarhii, presiuni şi calificative“.

Un model oferit după toate regulile a ceea ce Jacotot (şi Rancière) consideră „emancipare“ („Emanciparea e conştiinţa acestei egalităţi, a acestei reciprocităţi care, ea singură, permite inteligenţei să se actualizeze prin verificare. Nu lipsa educaţiei abrutizează oamenii, ci credinţa în inferioritatea propriei inteligenţe. Iar ceea ce-i abrutizează pe cei «inferiori» îi abrutizează, în acelaşi timp, pe «superiorii» lor. Căci inteligenţa şi-o poate dovedi doar cel care-i vorbeşte aproapelui său capabil să dea dovada egalităţii celor două inteligenţe, iar spiritul superior se condamnă la a nu fi înţeles de către inferiori. Nu capătă confirmarea propriei inteligenţe decît descalificîndu-i pe cei de la care ar fi putut primi recunoaşterea.“ – Jacques Ran-cière, Le Maître ignorant, p. 68).

I Am Special nu poate fi abordat cu instrumentele teatrului, ale receptării şi ale criticii de artă (gradul secund al receptării) tradiţionale, în primul rînd din cauză că nu funcţionează după criteriile acestora: nu are absolut nici o miză estetică, iar actul artistic e privit ca mijloc, nu ca scop. Performanţa nu e abordată în termeni artistici, ca originalitate, depăşire a propriilor limite, iar eliberarea pasiunilor, purificarea prin emoţie (definiţia catharsisului, de la tragedia greacă încoace) încetează a mai fi intenţionalitatea receptării. „Succesul“ se traduce, în astfel de cazuri, în eficienţă, în ceea ce Grant H. Kestner (Conversation Pieces. Community+Communication in Modern Art, 2004) numeşte „şoc estetic“: „Venim în întîmpinarea provocării epistemologice produse de şocul estetic nu abandonîndu-ne plăcerii dislocării ontice, ci reînnoind şi extinzîndu-ne eforturile de a înţelege complexitatea lumii înconjurătoare“.

Altfel spus, „Turneu la ţară“ oferă o abordare din perspectiva unei arte politice orientate către emanciparea critică a subiectului social, în favoarea ideii unui model educaţional deschis, care să repună în discuţie primatul unui învăţămînt bazat pe ierarhii ce neagă „egalitatea inteligenţelor“. Abandonul ambiţiilor estetice codificate sistemic (şi traduse prin premii etc., pe de o parte, şi afirmarea auctorialităţii, pe de altă parte) e una dintre mărcile caracteristice unui tip de artă în care şocul de conştiinţă îl înlocuieşte pe cel somatic, iar miza acestui tip de artă e „puterea celor fără de putere“ (pe americăneşte, empowerment). Rămîne de văzut cine a avut, pe termen lung, dreptate, Havel sau Hayek…