May 21, 2009

the GALLERY of the INVISIBLE PEOPLE





when you see an invisible, ask gently if you may take a picture and send it for the gallery :)














din satelit - cele cinci locuri unde vom merge


Telec - Judetul Neamț
Govora - Județul Vâlcea

Săsarm - Județul Bistrița Năsăud
I.L. Caragiale - Județul Dâmbovița

Rahova-Uranus - București

cuvinte cheie – definitia din dictionar

Vom incerca sa gasim si alte intelesuri la cuvinte precum EDUCATIE, INVATA, IMPREUNA. in dictionar ele apar asa:

LÍPSĂ, lipsuri, s.f. 1. Faptul de a nu se afla într-un loc (unde ar fi trebuit să fie în mod obişnuit); absenţă. Loc. adv. (Jur.) În lipsă = în contumacie. Loc. prep. În (sau din) lipsă de... = nefiind, neavând ceva, din pricină că lipseşte. În lipsa (cuiva sau a ceva) = cât timp (sau în timp ce) cineva sau ceva lipseşte. Expr. Mai bine lipsă = mai bine deloc, mai bine renunţ. A duce lipsă (de ceva) = a nu avea ceva (în cantitate suficientă). (Adjectival) Care lipseşte, absent. Lipsă la apel. 2. Lucru care lipseşte dintr-un ansamblu. 3. Faptul de a avea lacune, scăderi, deficienţe, defecte; lacună, scădere, deficienţă, defect al cuiva sau a ceva. 4. Faptul de a-i lipsi cuiva cele necesare; nevoie, sărăcie. 5. (Înv. şi reg.) Necesitate, trebuinţă. Loc. adj. De lipsă = necesar, indispensabil. Am înşirat toate cele ce-mi sunt de lipsă. [Pl. şi: (înv.) lipse] – Din lipsi (derivat regresiv).

EDUCÁŢIE, educaţii, s.f. Ansamblu de măsuri aplicate în mod sistematic în vederea formării şi dezvoltării însuşirilor intelectuale, morale sau fizice ale copiilor şi ale tineretului sau, p. ext., ale oamenilor, ale societăţii etc.; rezultatul acestei activităţi pedagogice; bună creştere, comportare civilizată în societate. Loc. vb. A face educaţie cuiva = a educa pe cineva.

EDUCÁŢIE s.f. Educare; influenţare sistematică şi conştientă a dezvoltării facultăţilor intelectuale, morale şi fizice ale copiilor şi tineretului; totalitatea metodelor folosite în acest scop; (p. ext.) culturalizare, ridicare metodică a nivelului ideologic, cultural, profesional; faptul de a dezvolta facultăţile morale, intelectuale şi fizice ale unui om, ale unui popor etc. Educaţie fizică = dezvoltare armonioasă a fizicului prin exerciţii gimnastice. [Gen. -iei, var. educaţiune s.f. / cf. fr. éducation, it. educazione, lat. educatio].

ÎNVĂŢÁ, învţ, vb. I. 1. Tranz. A transmite cuiva (sistematic) cunoştinţe şi deprinderi dintr-un domeniu oarecare; a iniţia pe cineva într-o meserie, ştiinţă, artă etc. 2. Tranz. A sfătui, a povăţui pe cineva să facă ceva (arătându-i cum să procedeze). 3. Tranz. A dobândi cunoştinţe prin studiu, a ajunge prin muncă sistematică să cunoşti o meserie, o artă, o limbă etc.; a studia. A-şi întipări în minte ceva pentru a putea reproduce; a memora. 4. Tranz. şi refl. A (se) deprinde, a (se) obişnui, a (se) familiariza. 5. Tranz. A trage o învăţătură, a căpăta experienţă. Expr. (Tranz. şi refl.) A (se) învăţa minte = a câştiga sau a face să câştige experienţă, a trage sau a face să tragă învăţăminte dintr-o întâmplare neplăcută. – Lat. *invitiare (<>

INTELECTUÁL, -Ă, intelectuali, -e, adj., s.m. şi f. 1. Adj. Care aparţine intelectului, care se referă la activitatea minţii, la intelect. 2. S.m. şi f. Persoană care posedă o pregătire de specialitate temeinică şi lucrează în domeniul artei, al ştiinţei, tehnicii etc.; persoană care aparţine intelectualităţii. [Pr.: -tu-al] – Din fr. intellectuel, lat. intellectualis.

PROFÉSOR, -OÁRĂ, profesori, -oare, s.m. şi f. Persoană cu o pregătire specială într-un anumit domeniu de activitate şi care predă o materie de învăţământ (în şcoală). (Impr.) Învăţător. P. gener. Persoană care îndrumă, educă, învaţă pe cineva. [Acc. şi: profesór] – Din fr. professeur, germ. Professor.

DIRIGÍNTE, -Ă s. m. f. 1. profesor care răspunde de buna desfăşurare a întregului proces de educaţie şi instrucţie a elevilor unei clase. 2. şef de oficiu poştal sau vamal ori al unei farmacii. 3. ~ de şantier = supraveghetor al lucrărilor de pe un şantier de construcţii. (<>dirigeant)

DIRIGENŢÍE, dirigenţii, s.f. Îndrumare şi supraveghere a unei clase de elevi de către un diriginte; oră de clasă la care are loc în mod special această îndrumare. – Diriginte + suf. -ie.

PEDAGOGÍE, pedagogii, s.f. Ştiinţă care se ocupă cu metodele de educaţie şi de instruire a oamenilor (în special a tinerei generaţii). (Eliptic; fam.) Facultate care pregăteşte specialişti în ştiinţa definită mai sus. Metodă pedagogică – Din lat. paedagogia, fr. pédagogie.

PEDAGOGÍE s. f. ştiinţa şi arta educaţiei. o ~ socială = ramură a pedagogiei care studiază determinismul social al fenomenelor educaţionale, concepute ca procese de formare a omului în, prin şi pentru societate. (<>pédagogie, lat. paedagogia)

METODOLOGÍE s.f. 1. Parte a filozofiei care se ocupă cu analiza teoretică a metodelor de cunoaştere. 2. Totalitatea metodelor de cercetare folosite într-o ştiinţă. 3. Metodă de cunoaştere cu maximum de generalitate; metoda cea mai generală de cunoaştere. 4. Metodă (2). – Din fr. méthodologie.

PROGRÁM//Ă ~e f. Expunere sumară a conţinutului unui obiect de studiu şi a sistemului lui de predare. ~ şcolară. ~ analitică. /programme

PROGRAMÁ, programez, vb. I. Tranz. 1. A organiza o activitate potrivit unui program; a fixa, a stabili un program conform căruia urmează să se desfăşoare o activitate; a cuprinde pe cineva sau ceva într-un program de activitate. 2. A planifica pe cineva la o anumită dată pentru rezolvarea unei probleme. 3. A introduce un program (5) într-un calculator în vederea rezolvării unei probleme. – Din fr. programmer.

ŞCOÁLĂ, şcoli, s.f. 1. Instituţie de învăţământ public, unde se predau elementele de bază ale principalelor discipline; p. ext. activitate legată de această instituţie; învăţătură, învăţământ. Localul, clădirea în care este instalată şi funcţionează instituţia de mai sus. Totalitatea elevilor şi a cadrelor didactice dintr-o asemenea instituţie de învăţământ. 2. Fig. Izvor, sursă de cunoştinţe, de învăţături; mijloc, sistem de instruire într-un anumit domeniu; p. ext. învăţătură, experienţă dobândită pe această cale. 3. Fig. Curent, mişcare ştiinţifică, literară, artistică etc. care grupează în jurul ei numeroşi adepţi; baza teoretică a acestei mişcări. Expr. A face şcoală = a avea un număr de adepţi. – Din bg., scr., rus. škola, pol. skola.

CATÉDRĂ, catedre, s.f. 1. Pupitru sau masă specială, aşezată de obicei pe o estradă, de la care vorbesc profesorii, oratorii etc. Expr. A vorbi (ca) de la catedră = a vorbi savant, livresc, afectat. 2. Post în învăţământ; funcţie de profesor. Unitate de bază dintr-o instituţie de învăţământ superior, în cadrul căreia se desfăşoară activitatea didactică, metodică şi de cercetare ştiinţifică în domeniul uneia sau mai multor discipline. – Din lat. cathedra.

CANCELÁRIE, cancelarii, s.f. 1. Birou sau secţie a unei instituţii (publice) destinată lucrărilor administrative. 2. Aparatul administrativ auxiliar al cancelariilor unor şefi de state. – După it. cancellaria.

CANCELÁRIE s. f. 1. birou, secţie a unei instituţii admi-nistrative. sală într-o şcoală, loc de adunare a cadrelor didactice. 2. serviciu în cadrul reprezentanţelor diplomatice şi consulare. (<>cancelleria, rus. kanceliariia)

INSPECTORÁT, inspectorate, s.n. 1. Serviciu care are sarcina de a inspecta activitatea unor unităţi subordonate; localul în care funcţionează un asemenea serviciu. 2. Funcţia de inspector; perioadă de timp în care cineva îşi exercită această funcţie. – Din fr. inspectorat.

INSPÉCTOR, -OÁRE, inspectori, -oare, s.m. şi f. Persoană împuternicită să inspecteze, să controleze activitatea unei persoane, unei instituţii etc. – Din rus. inspector. Cf. lat. i n s p e c t o r, fr. i n s p e c t e u r.

AUTORITÁTE, autorităţi, s.f. 1. Drept, putere, împuternicire de a comanda, de a da dispoziţii sau de a impune cuiva ascultare. 2. Organ al puterii de stat competent să ia măsuri şi să emită dispoziţii cu caracter obligatoriu. Reprezentant al unui asemenea organ al puterii de stat. 3. Prestigiu de care se bucură cineva sau ceva. Persoană care se impune prin cunoştinţelor sale, prin prestigiul său. [Pr.: a-u-] – Din fr. autorité, lat. au[c]toritas, -atis.

AUTORITÁTE s. 1. for, organ. (~ăţile superioare de stat.) 2. putere, (astăzi, rar) stăpânire. (Reprezentantul ~ăţii.) 3. v. putere. 4. (la pl.) v. oficialităţi. 5. (înv.) stăpânire. (Cârmuieşte cu deplină ~.) 6. dominare, dominaţie, hegemonie, putere, stăpânire, supremaţie, (înv.) puternicie, stăpânie, tărie, ţiitură, (latinism înv.) potestate. (Şi-a întins ~; se afla sub ~ romană.) 7. v. calitate. 8. ascendent, consideraţie, influenţă, înrâurire, prestigiu, reputaţie, respect, stimă, trecere, vază, (înv.) înrâurită, (fig.) credit. (Se bucură de o mare ~.) 9. v. somitate.

EGALITÁTE s. f. 1. stare a două sau a mai multor lucruri egale între ele. (sport) rezultat constituit dintr-un număr egal de puncte. 2. principiu potrivit căruia tuturor oamenilor, statelor sau naţiunilor li se recunosc aceleaşi drepturi şi li se impun aceleaşi îndatoriri prevăzute de regula de drept; situaţie în care oamenii se bucură de aceleaşi drepturi şi au aceleaşi îndatoriri. 3. (mat.) echivalenţă între două sau mai multe mărimi, elemente, factori etc. egali; expresie a acestei relaţii redată prin semnul egal (=). (<>égalité)

SPOR2, (3) sporuri, s.n. 1. Faptul de a progresa uşor, de a avea randament în muncă; progres. Loc. adj. şi adv. Cu spor = cu mare randament; spornic; repede. Fără spor = fără randament; puţin; încet. Expr. A avea spor = a realiza, a produce mult în timp (relativ) scurt. Spor la lucru! formulă de urare adresată cuiva care lucrează sau merge la lucru. 2. Abundenţă, belşug, prosperitate; folos, câştig. 3. Creştere, mărire, majorare; adaos, supliment; (concr.) ceea ce reprezintă o creştere, o mărire, un adaos. – Din sl. sporŭ, bg. spor.

CAPACITÁTE, capacităţi, s.f. 1. Volum al unui recipient. 2. Însuşirea de a fi încăpător; mărime care reprezintă cantitatea maximă de materii sau de energie pe care o poate acumula un corp, un sistem etc. Măsuri de capacitate = măsuri cu care se determină volumul lichidelor, al cereale lor etc. 3. Posibilitatea pe care o are un corp, un sistem etc. de a acumula o cantitate de materii sau de energie. 4. Posibilitatea de a lucra într-un domeniu, de a realiza ceva. Posibilitatea, însuşirea morală sau intelectuală a cuiva; aptitudine. Persoană capabilă. 5. Însuşirea de a face acte juridice valabile. – Din fr. capacité, lat. capacitas, -atis.

LICÉU, licee, s.n. Şcoală de cultură generală, în care sunt admişi absolvenţi ai şcolilor generale şi unde se predau cunoştinţele necesare continuării studiilor în învăţământul superior sau diverse specialităţi pentru pregătirea cadrelor medii. – Din fr. lycée, lat. lyceum.

GRÍLĂ s. f. 1. panou format dintr-o reţea de gratii paralele care se aşază la o deschidere. 2. electrod al unei lămpi de radio, în formă de sită. 4. carton perforat care permite cifrarea şi descifrarea mesajelor, a caracterelor alfanumerice şi corectarea la examene. 5. desen în pătrăţele pentru cuvinte încrucişate. 6. repartiţie orară a emisiunilor de radio şi televiziune. 7. (pl.) prăjituri preparate din cocă şi miere, în formă de grilă (1). 8. zăbrelele vizierei unui coif. 9. sistem de remuneraţie. (<>grille)

NÓRMĂ, norme, s.f. 1. Regulă, dispoziţie etc. obligatorie, fixată prin lege sau prin uz; ordine recunoscută ca obligatorie sau recomandabilă. Normă morală (sau etică) = regulă privitoare la modul de comportare a omului în societate, la obligaţiile sale faţă de ceilalţi oameni şi faţă de societate. Normă juridică = regulă de conduită cu caracter general şi impersonal, emisă de organele de stat competente, a cărei respectare poate fi asigurată prin constrângere. Totalitatea condiţiilor minimale pe care trebuie să le îndeplinească un sportiv pentru a putea obţine un titlu, o calificare etc. 2. Criteriu de apreciere, de reglementare. 3. Cantitate de muncă pe care cineva trebuie să o presteze într-o unitate de timp; (concr.) produs realizat în acest timp. Normă de timp = timpul necesar pentru efectuarea unei lucrări în condiţii specifice date. Normă tehnică = normă stabilită prin mijloace ştiinţifice, pe baza unor condiţii tehnice date, pentru efectuarea unui proces tehnologic. – Din fr. norme, lat. norma, rus. norma.

RUŞÍNE s.f. 1. Sentiment penibil de sfială, de jenă provocat de un insucces sau de o greşeală. Loc. adj. şi adv. Fără ruşine = fără jenă, cu obrăznicie. Expr. A muri de ruşine sau a-i plesni cuiva obrazul de ruşine, se spune când cineva se simte foarte ruşinat. N-ai (sau n-are) ruşine sau nu-ţi (sau nu-i, nu le etc.) e ruşine (obrazului), se spune cuiva lipsit de bun-simţ, obraznic, nesimţit, neruşinat. 2. Rezervă, modestie, reţinere. Timiditate, sfiiciune. 3. Ocară, batjocură, ofensă. Expr. A fi (sau a rămâne, a se da, a se face sau a da pe cineva) de ruşine sau a face cuiva ruşine = a (se) face de râs, a ajunge (sau a pune pe cineva) într-o situaţie penibilă. 4. Motiv de a se simţi ruşinat; necinste, dezonoare, umilinţă. Expr. A păţi (o sau vreo) ruşine = a ajunge de ocară sau de batjocură, a suferi un lucru umilitor. (E) ruşine sau (e) mai mare ruşinea = (e) nepotrivit, necorespunzător, ruşinos. A fi ruşinea cuiva = a fi om de nimic, de ale cărui fapte cineva se ruşinează, a fi cauza dezonoarei cuiva. 5. (Pop.) Denumire a organului genital la om şi la animale. Compus: ruşinea-fetei = numele a două plante erbacee din familia umbeliferelor, cu tulpina acoperită de peri rigizi, cu flori albe sau trandafirii, dispuse în mici umbele; morcov sălbatic (Daucus carota şi silvestris). – Cf. lat. r o s e u s.

RUŞÍN//E ~i f. 1) Senzaţie sau sentiment de neplăcere, amestecată cu jenă, cauzate de o situaţie penibilă. A-i fi (sau a avea) ~ a se ruşina. A nu avea (nici un pic de) ~ se spune despre un om obraznic, lipsit de bun-simţ. A muri (sau a intra în pământ, a-i plesni cuiva obrazul) de ~ a se simţi foarte ruşinat. Nu ţi-e ~ (obrazului sau la obraz), să-ţi fie ~ se spune pentru a mustra pe cel care a săvârşit o faptă reprobabilă. 2) Sentiment de decenţă în relaţiile sociale; rezervă în comportare, determinată de bună-cuviinţă; pudoare. Fără ~ în mod obraznic. Cu ~ cu modestie; cu sfială. 3) Situaţie înjositoare, umilitoare; necinste; dezonoare. A se face (sau a se da) de ~ a se compromite. A face (sau a da) de ~ (pe cineva sau ceva) a submina cinstea (cuiva sau a ceva). Ce ~! se spune când se creează o situaţie care dezonorează în mod grav pe cineva. (E) mai mare ~ea este ceva (foarte) ruşinos. A păţi o ~ a) a ajunge într-o situaţie umilitoare, dezonorantă; b) a nu izbuti în ceva. A fi ~ea cuiva se spune despre un om netrebnic, care dezonorează pe altii. [G.-D. ruşinii] /cf. lat. roseus

GREŞEÁLĂ, greşeli, s.f. Faptă, acţiune etc. care constituie o abatere (conştientă sau involuntară) de la adevăr, de la ceea ce este real, drept, normal, bun (şi care poate atrage după sine un rău, o neplăcere); eroare; (concr.) ceea ce rezultă în urma unei astfel de fapte, acţiuni etc. Loc. adv. Fără greşeală = perfect. Din greşeală = fără voie, involuntar, neintenţionat. – Greşi + suf. -eală.

SUPLINÍ, suplinesc, vb. IV. Tranz. 1. A înlocui pe cineva (temporar) în funcţii sau în obligaţii, a ţine locul. A ţine loc de ceva. 2. A adăuga ceva ce lipseşte; a împlini, a completa o lipsă. – Din it. supplire (după plin).

SUPLINITÓR, -OÁRE, suplinitori, -oare, adj., s.m. şi f. 1. Adj. (Adesea substantivat) Care suplineşte (1) într-o funcţie, într-o muncă. 2. S.m. şi f. Cadru didactic care nu e titularizat. – Suplini + suf. -tor.

TITULARIZÁ, titularizez, vb. I. Tranz. A numi pe cineva ca titular al unui post (în care funcţiona până atunci în mod provizoriu). – Din fr. titulariser.

PREDÁ, predáu, vb. I. 1. Tranz. A da cuiva în primire un obiect, un bun care îi revine de drept sau de care trebuie să răspundă; a înmâna, a încredinţa, a remite, a transmite. 2. Refl. A se recunoaşte învins şi a se pune la dispoziţia duşmanului, urmăritorului etc. Tranz. A da pe cineva în mâna cuiva care să dispună de el. 3. Tranz. A transmite cuiva în mod sistematic cunoştinţele unei discipline (în cadrul unei instituţii de învăţământ, al unor cursuri speciale); a expune o lecţie. – Din sl. prĕdati.

TÉZĂ, teze, s.f. 1. Afirmaţie expusă şi susţinută într-o discuţie; idee principală dezvoltată şi demonstrată într-o operă, într-o cuvântare etc. Loc. adv. (Înv.) În teză generală = în general. (Fil.) Idee, propoziţie care formează primul termen al unei antonimii (în filozofiile raţionaliste de tip kantian) sau al unei contradicţii de tip dialectic (în filozofiile hegeliană şi marxistă). 2. Lucrare scrisă, făcută de elevi în clasă sub supravegherea profesorului, la sfârşitul unei perioade de studiu sau la un examen. Teză de licenţă (sau doctorat) = lucrare ştiinţifică prezentată de un candidat pentru obţinerea titlului de licenţiat (sau de doctor în ştiinţe). – Din fr. thèse, lat. thesis.

NOTÁ, notez, vb. I. Tranz. 1. A însemna, a consemna ceva în scris. A însemna, a marca ceva prin semne, simboluri etc. A transcrie o melodie cu ajutorul notelor şi a altor semne convenţionale. 2. A aprecia pe cineva sau rezultatele cuiva prin note, calificative. A însemna pe cineva undeva în vederea sancţionării lui. 3. A semnala, a sublinia ceva; a reţine, a memora. – Din fr. noter, lat. notare.

CATALÓG s. n. caiet, listă, registru care conţine o înşirare metodică de nume de persoane, titluri de lucrări, obiecte etc. document şcolar de evidenţă curentă a notelor şi frecvenţei elevilor. broşură de reclamă, listă (ilustrată) a mărfurilor, a obiectelor destinate vânzării. (<>catalogue, lat. catalogus)

CORIGÉNT, -Ă, corigenţi, – te, adj., s.m şi f. (Elev sau student) care, la încheierea anului şcolar, nu a obţinut notă de trecere la una sau două materii şi care urmează să dea toamna, din nou, examen la materia sau materiile respective. [Var.: corijent, -ă adj., s.m. şi f.] – Din lat. corrigens, -ntis.

REPETÉNT, -Ă, repetenţi, -te, adj., s.m. şi f. (Elev sau student) care repetă clasa sau anul de studii deoarece nu a obţinut nota de trecere. – Din germ. Repetent.

DISCIPLÍNĂ s. f. 1. totalitatea regulilor de conduită şi de ordine obligatorii pentru membrii unei colectivităţi; supunere a membrilor unei colectivităţi faţă de dispoziţiile date de conducere etc. spirit de ordine, deprindere cu o ordine strictă. 2. ramură a unei ştiinţe; domeniu, specialitate: (p. ext.) ştiinţă. (<>discipline, lat. disciplina)

CURÁT, -Ă, curaţi, -te, adj., adv. I. Adj. 1. Lipsit de murdărie, de praf, de pete etc. Expr. (Substantivat) A trece (sau a scrie etc.) pe curat = a transcrie ceva, fără greşeală sau corectură, pe altă foaie sau pe alt caiet. (Despre aer) Lipsit de impurităţi; proaspăt. (Despre o încăpere, o casă) Bine întreţinut; îngrijit. (Despre vase) Din care se poate mânca sau bea. (Despre fiinţe) Care iubeşte curăţenia. 2. Fig. Fără vină, decent, ireproşabil (ca ţinută, comportare). 3. Fig. Cinstit, sincer, leal. Pur, nevinovat, cast. 4. (Despre cer, văzduh) Fără nori; senin, clar. (Despre apă, lacrimi, pietre preţioase etc.) Transparent, cristalin, limpede. 5. Pur, neamestecat. Grâu curat. 6. Fig. (Despre voce, glas etc.) Sonor, clar, cristalin. 7. Fig. Lămurit, desluşit, clar, deschis. Expr. (Fam.) Vorbă curată = vorbă spusă fără înconjur, în mod categoric. 8. Veritabil, autentic, adevărat. 9. (În superstiţii) Asupra căruia nu apasă un blestem sau o vrajă; care nu este sub influenţa diavolului. Expr. Nu-i lucru curat = este ceva la mijloc, a intervenit ceva anormal, nefiresc. II. Adv. Chiar, precis, întocmai, exact. – V. cura2.

COMUNITÁTE s. f. 1. caracterul a ceea ce este comun mai multor persoane sau grupuri sociale. 2. grup de oameni cu interese, credinţe, obiceiuri, norme de viaţă comune; colectivitate, societate. totalitatea organismelor vegetale care ocupă o anumită zonă geografică, având relaţii reciproce. (communauté, it. comunità)

ÎMPREUNÁ adv. – La un loc, laolaltă. – Var. (înv.) preună. Megl. priună. De la un, prin intermediul compunerii preună (cf. sp. en uno). După Philippide, Principii, 92, de la o compunere lat. *in per una. A circulat şi în trecut (sec. XVI-XVII) cu formele depreună, indepreună, adepreuna. – Der. împreuna, vb. (a uni, a aduna, a strînge la un loc; a amesteca, a lega, a asocia; înv., a primi; refl., a se însoţi, a face companie; refl., a se împerechea, a face actul sexual); împreunăciune, s.f. (înv., act sexual); împreunătură, s.f. (conjuncţie; articulaţie); împreunător, adj. (care împreunează); neîmpreunare, s.f. (separaţie); despreuna, vb. (a separa, a despărţi).

EXÉMPLU, exemple, s.n. 1. Ceea ce serveşte drept model, ceea ce serveşte pentru a ilustra ceva; persoană care, prin calităţile sale, poate servi drept model; pildă. Expr. A da (sau a fi) exemplu = a se purta astfel încât să trezească şi în alţii dorinţa de a-l imita, a constitui un model demn de urmat. A da de (sau ca) exemplu = a atrage atenţia asupra unor persoane, a unor lucruri etc., pentru a îndemna pe alţii să le imite. A urma exemplul (cuiva) sau a lua (pe cineva sau ceva) de (sau drept) exemplu = a imita (pe cineva sau ceva) 2. Caz sau fapt tipic care întruneşte caracteristicile unei categorii întregi, citat pentru a lămuri, a sprijini o idee, o demonstraţie. Loc. adv. De exemplu = de pildă, bunăoară. [Pr.: eg-zem-] – Din fr. éxemple, lat. exemplum.

MODÉL, modele, s.n. 1. Ceea ce poate servi ca orientare pentru reproduceri sau imitaţii; tipar. Reprezentare în mic a unui obiect; machetă. Tipul unui obiect confecţionat. Model de pălărie. Obiect care, imprimat într-un material plastic, formează un tipar după care se realizează alte obiecte identice. Sistem teoretic sau material cu ajutorul căruia pot fi studiate indirect proprietăţile şi transformările altui sistem, mai complex, cu care primul sistem prezintă o analogie. 2. Persoană, realizare, operă care, prin valoare sau calităţi, poate servi ca exemplu; p. ext. exemplu, pildă servită de o asemenea persoană, realizare, operă. 3. Manechin. 4. Persoană care pozează unui pictor sau unui sculptor. 5. (Mat.) Sistem de relaţii matematice care leagă între ele mărimile de stare ale sistemului modelat. – Din fr. modèle, it. modello.

POZITÍV, -Ă, pozitivi, -e, adj. l. Care se întemeiază pe experienţă, pe fapte, pe realităţi; p. ext. care are un caracter de certitudine; cert, adevărat, real, sigur. Ştiinţe pozitive = ştiinţe experimentale. Care are o semnificaţie justa, valoare; valoros; demn de urmat, de imitat. Experienţă pozitivă. 2. (Despre oameni) Realist, cu spirit practic. 3. Care este mai mare decât zero sau egal cu zero; care se notează în scris cu semnul plus (+). Număr pozitiv. Temperatură pozitivă. (Despre sarcina electrică) De acelaşi fel cu sarcina nucleelor atomice sau cu sarcina obţinută prin frecarea unui baston de ebonită cu un postav. Prin care iese curentul electric sau care se leagă de acest loc. Pol pozitiv. 4. (Despre analize medicale) Care confirmă prezenţa în organism a unui anumit agent patogen. 5. (Log.; despre noţiuni, raţionamente) Care afirmă ceva. 6. (în sintagma) Probă (sau imagine etc.) pozitivă = (şi substantivat, n.) copia unui negativ fotografic care redă ca în realitate părţile luminoase şi cele întunecate ale obiectului fotografiat. 7. (Gram.; în sintagma) Grad pozitiv (şi substantivat, n.) = formă a adjectivului sau a adverbului cu ajutorul căruia se exprimă însuşirea unui obiect sau a unui proces privite izolat, fără referire la alte obiecte sau procese. – Din fr. positif, lat. positivus.

REFORMÁ, reformez, vb. I. 1. Tranz. A schimba (în bine); a înnoi, a primeni o stare de lucruri, o concepţie etc.; a face o reformă (1). 2. Tranz. A scoate din uz o unealtă, o maşină etc.; a da la reformă (3) datorită degradării totale sau parţiale. 3. Tranz. A scoate o persoană din evidenţa sau din serviciul armatei (ca inapt din punct de vedere fizic). 4. Refl. (Înv.) A se forma din nou, a se reface. – Din fr. réformer, lat. reformare.

DEFINÍŢIE s.f. 1. Operaţie logică prin care se arată conţinutul unei noţiuni, enunţându-se notele ei esenţiale sau adesea indicându-se genul proxim şi diferenţa specifică; propoziţie prin care se exprimă această determinare. Prin definiţie = prin însăşi natura lucrurilor. 2. Procedeu conceptual servind la introducerea unui simbol nou într-un limbaj formalizat sau la specificarea semnificaţiei unei expresii. [Gen. -iei, var. definiţiune s.f. / cf. fr. définition, it. definizione, lat. definitio].